Îmi place să devorez goluri.

Goluri goale de interiorul
din care își alcătuiesc izvorul
de la care își beau existența
care le adapă zborul.

Le consum
și, în timp ce le consum,
le deformez, le leg,
precum în lanț fiece za,
până când golul
începe să aibă carne
din plăcerea mea.

Atunci mă bucur de ele
ca de lumina din stele
care, în timp ce cad cred
că urcă prin adâncimi siderale,
unde visează că le cresc alte umbre
din care umbra începe să-și amintească
de ființa lor ca de un alt nou interior
care le crește din carne.

Îmi plac goluri imense, infinite,
neimaginate și negândite,
în care nopți își așază
dimensiunea uitării,
până când, cu o singură rază,
le sunt zdrobite toate întinderile ce
nimicnicia lor o improvizează.

Și când, din zdrobirea lor,
se ridică trupuri de gând,
vele încărcate de vânt,
împinse peste ape,
peste adâncuri
ce n-au fost
rostite
de niciun cuvânt.

Unde, din lumini care umblă
purtate ca pe aripi de heruvimii
în a căror plutiri săbii și spini
se risipesc tremurând.

Atunci înțeleg
că golurile care-mi plac
nu sunt nici înăuntru,
nici în afară.

Ele sunt locul
în care înăuntrul
și afara se golesc
unul în celălalt.

Sunt zidirea tuturor golurilor
din care mă golesc,
seară de seară,
de luminile
care mă împresoară.

Copac căruia îi cresc
în carne întinderi
de păduri seculare
în care stau,
ca într-un trunchi
care și-a uitat frunzele
și, ca artefacte, le-a îngropat
în alte feluri de adâncuri uitate
și de neimaginat.

Înainte de a mă frânge,
de ele mă las dezgolit.
Iar când nu mai rămâne
nimic de risipit simt
că devin piscul
muntelui
înălbit.

Deasupra lui vulturii
și în ghearele lor tot vânatul
pe care nu l-au prins niciodată,
deși dintotdeauna îl poartă în sânge
devorați de golurile unde, când cad,
ca mine, însetați, așteaptă să bea
întreg, cu privirea lor înaltul.