Din curtea veche, unde timpul zace,
Bătrânul meșter mai cioplește-un veac,
În așchii lungi de umbră și de pace,
Din care dorul și lumina tac.

El ia un trunchi din margini de poveste,
Născut din noduri, din dureri și stele,
Și-l mângâie pe fruntea ce mai este
O catedrală-n ochii mamei mele.

„Oglinda apei, fiule, e sfântă,
Dar lutul cere formă și altar!” –
Rindeaua pe scândură cuvântă,
Ca un profet ce nu trudește în zadar.

Se face seară, lemnul prinde viață,
Și din rindeaua tatălui de sus,
Se smulg planete dintr-o rece ceață,
Și galaxii ce curg spre un apus.

Suntem doar așchii dintr-o mare grindă,
Pe care Dumnezeu o vrea la cer,
Iar versul meu e cumpăna din tindă
Ce-mparte adevărul de mister.

De-atunci tăticul a lăsat rindeaua,
Iar trupul lui s-a prefăcut în vânt,
Dar sus, pe cer, eu văd perdeaua
De stele noi, cioplite din cuvânt.