De-o viață-ncerc să scriu
despre-al inimii pustiu,
care s-a instaurat
când din Eden am plecat.
Dar încă nu am aflat
cuvântul înaripat,
și încă nu am găsit
cuvântul cel potrivit.

Durerile au trecut
și în fum s-au prefăcut,
eu însă n-am renunțat
să le prind chipul uitat.
Rătăcesc prin timp mereu
să-l găsesc pe Dumnezeu,
caut casa vântului
să ducă Pământului
gânduri rele, gânduri bune,
ce în suflete să răsune,
pustiul să-l înverzească,
durerea s-o amorțească.

Și-n această rătăcire,
schimb pustiul pe iubire,
iar din praful de pe drum,
strâng lumina de acum.
N-am găsit cuvântul mare,
dar am devenit cărare,
să treacă prin mine lin
și iertarea, și-un suspin.

Iar când vântul o să bată
peste lumea zbuciumată,
voi lăsa în urma mea
nu un chip, ci doar o stea —
o scânteie de lumină,
pulsul lumii, tremurat,
galaxia să cuprindă
iubirea din care am înviat.