Lumină pretutindeni răzbate din iubire,
Hrănindu-se cu ea-nsetați, căutători de oaze -
El, soarele măiastru, trimite pururi raze,
Ea, apa liniștită, răspunde cu sclipire.

Urmează-apoi tăcerea, apune îndrăznirea
În noaptea dintre visuri ce-i rece și anostă,
Căci îi cuprinde teama, gândind ce mult îi costă
Să se înfrupte, grabnic, din mărul lui Adam,
Pierzându-și nemurirea.

Dar, iată, ziua vine și-i mistuie iar focul
Când soarele răsare, împrăștiind năvalnic
Scântei jur-împrejuru-i, privind spre ea șăgalnic,
Iar ea mai mult lucește, prinzându-se în jocul
Ce nu se împlinește.

Două tăișuri are spada de foc, iubirea -
Lumina sa-ncălzește pe cei din oglindire,
Dar totodată-i arde pe-aceia ce-o doresc
Și totuși stau departe, trăind nepotrivire.