Jăratic vatra cuprindea;
în cuie-s prinse rochii.
Și-n gol rotea ea ochii,
în valuri părul îi cădea.

Lumina slabă pâlpâia
în spuma dens-a nopții.
Amarul gând al sorții,
cu mâini plăpânde și-l scria.

Iubirea-n sufletu-i mocnea:
e-un rece plâns al morții,
e ceasul greu al plății.
Durerea-n pieptu-i îi zvâcnea.

Coșciugu-n minte îl vedea.
Și-i pradă nedreptății,
pe veci singurătății.
Potop de plâns o năpădea.

Se-aude-un ciocănit forțat!
În lemnul vechi al ușii,
mai jos de semnul crucii
ce-atârnă-n sfoară agățat.

Deschide-n scârțâit treptat:
strigoiu-n raza lunii,
din negura genunii —
mereu iubit și așteptat.

– Din veacuri iar m-am sfârtecat.
Din sfera mântuirii,
trăirea nemuririi,
îi zice drept și înfocat.

Să-ți văd iar chipul fermecat.
Lăstar al tinereții,
bujor al frumuseții,
cu glas domol a-naintat.

– Ferice-i inima-n bătăi.
Că-n urma pomenirii,
ai dat tu curs venirii
și te-ai oprit din alte căi.

Dar sufletu-mi îngheață iar,
la văzu’-nfățișării —
ca noaptea închisorii,
îi spune temătoare, rar.

Privirea-i negru porțelan.
Durerea amăgirii,
tristețea amintirii...
la gândul că a fost uman.

Se-aprind și fulgere în el:
de dorul contopirii —
amorul zămislirii.
Curtat în infinit de-un zel.

Și-ar vrea și s-o atingă drag,
sărute pielea frunții,
să-i fie-n ziua nunții.
Până ce moarte-apare-n prag.

Dar pleacă-ndurerat și gol...
Ș-o lasă pradă fricii
și în zvârcoala minții.
În umbra-i nesfârșitul dor.