Nu sunt de aici
și nici de acolo,

ca o gară uitată între două orașe
în care nu mai oprește nimeni.

Oamenii își poartă convingerile
ca pe niște steaguri,

iar eu am rămas cu mâinile goale,
privind cum vântul le schimbă direcția.

Pentru unii sunt prea departe,
pentru alții prea aproape,

un fel de eroare de calcul
în statistica mulțimii.

Nu aparțin niciunei tabere,
niciunui cântec de marș,
niciunei certitudini.

Poate de asta
nu mă simt acasă nicăieri.

Am locuit în orașe,
în amintiri,
în câteva brațe,
în câțiva ani buni,

dar de fiecare dată
am plecat înainte să mă înrădăcinez.

Și uneori mă întreb
dacă nu cumva oamenii ca mine
sunt făcuți să fie drumuri,
nu destinații.

Ai nimănui,

dar suficient de liberi
încât să privească luminile
din toate ferestrele,

fără să fie nevoiți
să intre în vreuna.