Intrat în anotimpul risipirii,
încerc să-mi adun o altă viață.
Dacă viața devine simplă umbră,
de ce umbra n-ar deveni viață?

Încălzesc cuvintele în inimă
și le las în voie ca să bată,
atunci când plăpânda flacără a vieții
în pieptul meu abia mai pâlpâie.

Când pașii mi se fac tot mai grei,
las cuvintele să se înalțe
pe covoarele de nori spre cer
și blând să mângâie doar soarele.

Eu le tot caut, ele mă caută,
iar dacă ne vom întâlni vreodată
pe comorile ascunse-ale sufletului
vor licări în noapte mii de flăcări.

Sunt doar un călător prin propria-mi tăcere,
purtând în palme cioburi de lumină,
și-nvăț din fiecare lacrimă-durere
că noaptea naște-o nouă zi senină.

Iar din cenușa zilelor trecute,
când timpul va uita cum ne numim,
rămân doar niște versuri neștiute,
prin care am ales să nemurim.