Dorule, dor, ce te-ai cuibărit în sufletul meu?
I-ai tot dat târcoale, scormonindu-ți culcuș,
ce te-a atras oare?
Îți e cald, îți e moale, îți e hrană și apă
și n-ai mai pleca, bag de seamă...
Stai acum de te-ncălzește și te odihnește,
de te hrănește și te-adapă!
La-nceput m-a durut, recunosc, prezența ta.
Ai sosit pe nepusă masă,
am deschis neștiind cine ești
și-ai pătruns în casă, uite așa, nepoftit...
Sigur, m-am mâhnit,
m-am căznit să te scot prin dărăt,
dar cu cât mă forțam, cu mai mult avânt
năvăleai pe fereastră.
Am cedat observând îndârjirea ta
și nemaiputând neglija
rănile provocate de lupta noastră.
Am fugit să le oblojesc,
iar tu ai rămas să îți tragi răsuflarea.
Apoi te-am invitat la o cafea,
îți aduci aminte?
Am acceptat să stăm de vorbă,
să îmi spui de ce-ai venit, ce te face fericit
și, tot discutând, ne-am împrietenit.
Am învățat de la tine
că pot iubi în tăcere,
că pot vorbi fără cuvinte,
doar printr-o privire ce mă face să tresar
mai puternic decât mii de atingeri,
că depărtarea-i cu mult mai aproape
decât pare
și am simțit apoi că durerea
nu mă mai strânge-așa de tare...
M-am împăcat cu ea,
cum m-am împăcat și cu tine
și mi-e bine!