Caut și-acum cuvântul-monument,
În umbra-i să adorm pentru vecie,
Să prind în el un vis latent,
Purtat de timpi în matca lor pustie.

La el toți oamenii să vină,
Sufletul lor să-și întărească,
Sau la oracole-n lumină,
Dezlegări mari să găsească.

Umbra amurgului pe văi coboară,
Dar edificiul n-a prins chip sub seară...
Atunci vă las în căutări,
Prin subpământuri și prin zări,
În patru vânturi, pe pământ,
Purtate de-al durerii cânt.

Sau las mai bine, ca un semn,
Puterea voastră de-a crea,
Zei și oracole pe lemn,
Și tot ce mintea mai voia.

Îți poți lega sufletul greu
De trunchiul unui vechi copac,
Din seva lui să bei mereu
O pace când furtuni nu tac.

Te poți îndrăgosti profund de stele,
Sau în mătasea mușchiului pierdut,
Să uiți de lumi, de priviri rele,
Ascultând tainic un ecou trecut...

Dar drumul drept, nemuritor și ferm
Îl afli scris în Cartea Sfântă;
Pe el și pașii din infern
Găsesc o taină ce cuvântă.

Căci de pășești pe-acest ecou,
În vii lumini te naști din nou.
Cuvântul-monument în genunchi se înclină,
Când Logosul din abisuri învie,
O candelă sfântă aprinde în tină
Un Rai născut din noaptea de-a pururi pustie.

Pășiți pe poteca neatinsă de moarte,
Dincolo de veacul de lut și suspine,
Unde-afundate în vremuri departe,
Și umbrele trecute devin sfere divine.