De ce UBU, recentul spectacol al lui Mihai Lukács este pe nedrept minimalist, prin urmare cere maximizare

 Vă rog să mă credeți că în anii 90, până nu s-a grăbit străinătatea să vorbească despre minimalismul cinematografic românesc nu am avut habar că filmele lui Porumboiu, Puiu sau Mungiu ar fi fost minimaliste. Altfel spus, am înțeles repejor că dacă A fost sau n-a fost, SieraNevada sau Occident sunt toate filme minimaliste, acest lucru ar trebui să se datoreze modului românesc de viață din acea perioadă. Minimalism cu urme neștiute de carne pe os. În fine, minimalismul ăsta presupune, după mine, mijloace elementare pentru realizare, când ai avea la dispoziție scule ce te îndeamnă să belferești și să îți imaginezi că iei oscarurile chiar pe doi ani și urșii și ce mai vreți voi, și că, de dragul acestor producții, edilii locali se vor buluci să ridice imaxuri în fundul curții. Același lucru s-ar putea spune și în teatru, cu atât mai mult dacă se montează Ionesco sau... Jarry.  Fără îndoială însă, se poate monta Ionesco și pe bani grei și cu risipă de recuzită luxuriantă, iar asta îmi amintește de o anumită patologie a posesorului de Porsche care locuiește cu chirie în Rahova. La ce bun, o să vă întrebați. Asta zic și eu. Dar cum se numește atunci când tot ce ai la dispoziție este numărat, eventual chiar și cu booklet de utilizare optimă? LEGO. Se numește Lego.

Și acum las deoparte teoria și devin practic. Joi, 8 octombrie 2026, am văzut la Teatrul Dramaturgilor Români premiera bucureșteană a spectacolului UBU, regizat și revizitat (și revitalizat aș mai adăuga eu) contemporan, conform vorbelor sale, de Mihai Lukács și produs de Centrul Dialectic și de Teatrul Basca, din Timișoara, o adaptare liberă de Mihai Lukács după Rege (traducere Romulus Vulpescu), Zile și nopți: Romanul unui dezertor (traducere Irinel Antoniu), Supraomul... și femeia lui, Suprafemeia... și bărbatul ei (traducere Mady Solomon), Faptele și opiniile doctorului Faustroll, patafizician (traducere Mădălina Ghiu), toate scrise de Alfred Jarry.

Despre esența spectacolului, însuși Mihai Lukács spunea: „Poate acesta este blestemul lui Jarry: să revenim mereu la personajele sale doar atunci când un sistem este în criză și zorii unei lumi noi se arată la orizont. Cred că acesta este și cazul Timișoarei, un oraș estic fără nimic spectaculos la prima vedere, cu aceleași mituri ale multietnogenezei creative și acaparatoare, aceeași cumințenie provincială și mândrie călduță, dar și laborator pentru inginerii sociale și urbanistice. Asemenea lumilor postapocaliptice în care o mână de șantieriști și oameni de afaceri demenți oferă iluzia supraviețuirii în medii aseptice, curate, unde cleanerii au șters deja cu acid urmele crimelor, stropii de sânge și fragmentele de cartilaj lipite de suprafețele netede.”

Ceea ce urmează poate fi interpretat ca o dare de seamă ce trebuie să confirme în cele din urmă că a fost o zi numai bună pentru surprize. Să purcedem.

Scenografia: Monotremu. Știam la ce să mă aștept, dar nu știam la ce să mă aștept. Surpriza s-a numit LEGO. Dat fiind că accentul este pus pe Timișoara, din perspectiva unui oraș confiscat de baronii locali, experți în demolat și construit conjunctural, pe scenă tronează patru cuburi enorme de polistiren folosit pentru anveloparea imobilelor, care sunt dispuse pe rând de către cei șapte protagoniști pentru a crea: mese, jilțuri împărătești, paturi, pupitre de presă, socluri, o scară și alte două eșafodaje tip schelă reglabilă. Eu i-am spus Lego, nici că se poate ceva inventiv. Nu în ultimul rând, scenele de impact epic ce însoțesc decapitarea antreprenorilor, magistraților și financiarilor sunt ilustrate de Monotremu prin căderea căștilor de protecție în construcție, viu colorate, și purtate de către spoliații în cauză, culminând în manieră pur lăpușneană cu o piramidă a tigvelor.

Muzica spectacolului: semnată de Octavian „Vita“ Horvath de la Implant pentru Refuz, chapeau bas, chiar și dacă aș refuza să îmi mai amintesc ce mare fan eram prin 2000, la Oameni fără fetze, iar muzica, în acest context este, fără îndoială, cel de-al optulea personaj al spectacolului lui Mihai Lukács. Virilă, pulsatorie și modernă, în interpretarea aproape brechtiană a tuturor actorilor prezenți pe scenă, în secvențe ce parcă își doresc să reconstituie o verigă lipsă: cabaretul punk. Cel mai important lucru este că muzica trece testul pe care singur mi-l impun atunci când vreau să verific dacă o anumită linie melodică este sau nu alean pentru ureche: să o ții minte! Evident, că la apusul spectacolului m-am trezit cântând fragmente din Cântecul Descreierisirii, song-ul cu numărul 6 și ultimul din spectacol, conceput de Mihai Lukács și de Octavian „Vita“ Horvath ca un apogeu al declinului omului timișorean, al decăderii acestuia pe câmpul de la Iulius Mall, din Timișoara, Piața Consiliul Europei, nr. 2, Timișoara, preferabil cu acces prin Strada Aristide Demetriade, nr. 1:

„Iată ce-ți e să te plimbi duminica la mall,

Să vezi descreierisiri, iar apoi să cazi în gol,

Plecași om întreg, cu vis și portofel,

Și te-ntorci gol pe dinăuntru, făr-creier!

Priviți, priviți mașina cum omoară,

Priviți, priviți creierii cum zboară,

Priviți, priviți moșnegii de la Bancă:

(Cor): Strânge-n cur șurubu’, trăiască domnu’ Ubu!”

În ceea ce privește partiturile actoricești, strălucește în continuu, vreme de aproape două ore, Flavius Retea, și vai ce mică-i lumea, el însuși tobarul celor de la Methadone Skies, o trupă timișoreană de psych-stoner-progresiv rock de toată frumusețea, Dom’ Ubu, care, dincolo de ubicuitate explorează întreg spectrul omenesc posibil al dezumanizării cu grație bulevardieră. O mare surpriză prestația încă a unui actor impresionant din minunatul și perenul nostru underground teatral. Ana Maria Ursu, Madam Ubu, și vai ce mică-i lumea din nou, odobeșteancă de-a mea, este tot ce trebuie pentru a înrâuri în imaginația noastră aura unei Lady Macbeth (Madam Macbeth), ce mai tura-vura, pe metadonă și shopping în mallul Timișorean, o prezență aproape la fel de ubicuă pe scândura de la  Teatrul Dramaturgilor Români ca și prezența lui Dom’ Ubu, într-o partitură suficient de solicitantă și provocatoare din punct de vedere fizic. Ana Maria Ursu, în paranteze fie spus, manager al Teatrului Basca și curator al Festivalului in:vzbl. Și avem deja în fața ochilor panoplia teatrului independent din România, aici, cel din Timișoara, care, m-a convins încă o dată că dă în mare măsură ora exactă a teatrului românesc contemporan. Desigur, îi mai avem în spectacol pe cei trei Țepeluși (Pulpană, Pajură și Vipușcă, acele Pile, Cotice și Giron din textul original), interpretați de Adriana Butoi, Andreea Radu și  Oana Iovița, care, reușesc, în ciuda destinului hărăzit lor de Mihai Lukács de personaj colectiv, să cucerească publicul prin ceea ce de fapt sunt, în esență: un aleph, modificând ecuația prin înmulțirea sa la trei. Sau, erată: înmulțit cu câți vrea regizorul Mihai Lukács, în funcție de cât i se permite pe scena amplă ce i s-ar cuvine acestui spectacol, pentru că aceste trei actrițe interpretează succesiv roluri de antreprenori, finanțiști, magistrați sau cetățeni, neobosite și oricând pregătite de ore suplimentare în acest maraton al descreierării colective a puterii.

Și pentru că am ajuns la regie, voi considera că tot ceea ce ați citit până acum are valoarea unui argument foarte serios care face din viziunea scenică a lui Mihai Lukács o doză vitală de voie, bună în principiu, rea în substrat. Fiecare scenă începe și se încheie printr-un song, precum arealul din interiorul dioramei din cupola de cleștar, care, hâțânată și răsturnată este supusă unor intemperii cu căști colorate de construcție. Mihai Lukács se asigură astfel de congruența narativului său, care duce mult și duce bine. O spun din proprie experiență, UBU este, în epură, un spectacol atât de dens și de profund, încât nu prezintă riscul supradozării. Luați o unică priză de UBU și vă va ține, cel puțin ca pe mine, aproape două săptămâni, și încă vreo două după o alungire pe sofaua psihanalistului când vă reamintiți deja întreaga tevatură teatrală.

Și nu în ultim rând mi-ar plăcea să îl felicit pe Mihai Lukács pentru inspirația de a reține oralul scălămbăielilor sociale ale urbanismului descălțat în Timișoara printr-o broșură tipărită în doar 350 de exemplare, ce conține „libretul” spectacolului, editată la Fantomas, sub coordonarea lui V. Leac. Îi doresc editurii noi tiraje pentru că, automat, acest lucru atrage după sine nenumărate alte spectacole cu UBU, pe scene independente sau nu.

Pariul pus de această dată de Mihai Lukács pe ruleta provinciei s-a dovedit căștigător.

Căcart!

Trăiască Dom’ Ubu!