​În mintea mea te-am îngropat de zeci de ori.
Așa se învață absența —
repetând scenariul până când pământul
nu mai pare o surpriză.

​Ți-am auzit suflul penultima dată,
o vibrație subțire între două tăceri,
iar reflexia mea ți-a rămas întipărită pe retină
până în ultima secundă,
ca o ultimă garanție că nu erai singură.

​Apoi a fost zgomotul.
L-am auzit clar —
țărâna aruncată peste cutia de aspirator
în care te-am așezat cu grijă,
ca într-un sicriu improvizat din lucrurile pe care le aveam la îndemână.

Te îmbrăcasem deja în costumul gri închis,
haina mică de copil
pe care nu-l voi avea vreodată.
​Deschid ochii.
Camera e aceeași, dar timpul s-a oprit la picioarele mele.

Nu mă mișc.
Îmi țin picioarele nemișcate doar ca să te mai simt acolo,
să caut în pâlpâitul lămpii din colț
umbra ta, o proiecție a ceea ce a fost.

​Sunt lucruri pe care nu le mai putem repara.
Aș fi vrut să fac mai mult.
Să te văd încă multi ani adunându-ți pașii prin casă.

Și aș fi vrut să mă ierți —
că te-am lăsat singură în frig,
în timp ce ție
îți era atât de frică de tunete.