Nisipul reversibil al amintirilor
Îmi dă iluzia că mă pot întoarce la infinit,
Să retrăiesc tot ce-am iubit, ce-am rătăcit,
Tot ce m-a bucurat sau am suferit.

Sătul de veșnicie când vei fi,
Tu poți uita de a mai reveni
Pe aceleași căi, de mulți bătătorite;
Poți să spargi timpul în lumi nebănuite.

Vei ancora pe țărmuri de lumină,
Unde secunda-și leapădă veșmântul,
Într-o evadare sacră și deplină,
În care zborul este însuși gândul.

Căci dincolo de crucea ce s-a frânt,
Nu mai există „mâine” sau „trecut”;
Ești duh curat, desprins de pe pământ,
Un univers ce abia a început.

Și-n armonia sferelor din stele,
Când suflul lumii va cădea,
Vei înțelege dincolo de ele:
Tu ești și calea, și scânteia sa.