când s-au împlinit zece puncte, după
după ce ne-am regăsit
aparent fără voia noastră
voiam să plec departe, în fiecare zi, cât mai departe de tine
dar tu rostogoleai spre mine două-trei minciuni, frumos colorate
sau încropeai ceva din laptele câinelui
cât să mă ţii pe loc
să nu plec, până găseai pe cineva care să te iubească
fără să-i dai nimic în schimb
să nu rămâi singură
(desi doar singurătăţii îi era frică de tine)
de parcă ai fi avut nevoie de pajul tău
şi iubirea ar fi fost pentru tine doar un liliac mic şi alb
ce ieşea uneori, seara, din pieptul tău
să îl hrăneşti cu musculiţe de oţet
pe care febra din ochiul meu
adânc ţi le aşeza în palmele tale mici
apoi am stat prea mult pe loc
şi m-am rupt singur
am tras cu dinţii de un răsărit
apoi am căzut din cer, pur şi simplu din cerul tău
eram acolo să te iert, să te primesc
într-o relaţie de on şi off off
tu erai mereu într-un joc, în care ştiai să baţi cu degetele
(atâta bătaie de joc pentru un joc, din lacome frunze)
dar apoi ai plecat, pur şi simplu ai plecat
fără niciun armistiţiu
fără nicio numărătoare de morţi, de răniţi în tranşee
fără niciun steag alb, înfipt în aproape
(după ce am dat cuiva încrederea, să văd ce face cu ea)
să cauţi un alt război, pentru ai tăi
care voiau de la tine de toate
acolo unde ai rămas doar o jucărioară
de care trag câinii, în fiecare clipă
de te vei trezi, doar
doar manifestă-mă, când vei regăsi cuvântul
de folos nouă
*****