Când soarele îmi ciocănea la geamuri,
Cu degete de aur și de vis,
Se deșteptau privighetori pe ramuri
Și timpul curgea lin spre paradis.

Lumina îmbrăca întreaga fire,
Alungând umbrele din orice ungher,
Iar lumea, prinsă-n vraja de uimire,
Părea un templu ridicat spre cer.

Sufletul meu ciripea de bucurie,
Purtat de un ecou nepământean,
Purtând în el o sfântă armonie,
Fără sfârșit, pierdută în ocean.

Nu existau nici nori și nici suspine,
Doar un vârtej de dor și de lumină,
O nuntă-a bolții cu trăiri divine,
O clipă sacră, pururea senină.

În dulce joc de raze și credință,
Un adevăr profund s-a revelat:
Un răsărit continuu-i în ființă,
Un imn din cer în suflet picurat.

Dar roata lumii n-are îndurare
Și ceasul serii vine nestăvilit,
Trăgând perdeaua nopții peste zare,
Peste trecutul care a pierit.

Lumina trece încet în agonie,
Iar umbrele se-adună în unghere,
Lăsând în urmă doar o nostalgie
Și o tăcere plină de durere.

În piept se stinge ultima scânteie,
Când frigul nopții prinde să suspine,
Și-n umbra unei lumi ce se încheie,
Apusurile sângerează-n mine.

Din sângerarea nopții grele,
O nouă zi va izbucni din scrum,
Purtând în ea suflarea altei stele,
Un răsărit ce reîncepe-acum.