îți hrăneam visele, ca să pot rămâne în viață
dimineața și seara, cât mai devreme
fără memorie, fără trecut
deasupra zgomotului riduri, verticale
dincolo nimeni nu era bântuit
doar crezând în numere
ceilalți ne invidiau, purtau același tip de piatră
se gândeau că metroul ar putea fi romantic, între stații
socotind pe degete, că iubirea ne face stupizi
tu mă învățai sărutul franțuzesc
printre așteptări, trădate de numere prime
sau dintr-o ploaie, atârnată la un capăt de linie
eram, amândoi hotărâți să ne pierdem
în ultimul tren de noapte
să dăm uitării toți zeii, rătăcind
printre planetele arse
********