Imaginează-ți o inimă în pielea goală!

Cât de fericit ai fi să o privești?
Ce te-ar atrage să îi stai alături,
Să o mângâi, să o atingi,
Să o iubești?

Unde, pe care parte din carnea ei
Ți-ai dori să pui pentru prima dată mâna
Dacă nu poartă nici o rană și dacă
Nu îi poți săruta gura?

O inimă care se zbate pentru a fi
Nu doar ceea ce este în sine,
Ci pentru ca tu să fii.

Plină de infinite vise
Fără de care nimic n-ar pulsa
Nici în piept și nici în vine.

Nu-mi închipui cum te-ar deranja
O inimă ce e mereu în pielea goală,
Fiindcă numai împodobită cu tine,
Inima devine o doamnă.

Pentru că să ți se zbată în piept și
Din carne să-ți dea fir vieții întreg
Când se dezgolește din sine
Devenind ceea ce rămâne.

O inimă în pielea goală e casă
A cărei ferestre privesc
Din înăuntru afară
Tot ce urmează.

De aceea iar te întreb:

Cât de fericit ai fi să o privești?
Ce te-ar atrage să îi stai alături,
Să o mângâi, să o atingi,
Și să iubești o inimă
Ce în pielea goală
E carne crudă?

Cum ai putea, ca ea,
Să te îndrăgostești?