El a atins butonul roșu

fără să știe că, în copilăria florilor,

ea coborâse în cântecul de chitară

ca într-o fântână cu apă

numai bună de băut la pritocitul visurilor.

Privirea i se făcuse privighetoare,

zbura între dansul înserării

și izvorul sunetelor.

Probabil că ceea ce era vizibil

pentru setea de poveste

rămăsese și starea de grație a oglinzilor.

Poate că ea era poarta,

prin care sufletul își trăia respirația.

Poate că ea era scara

pe care suiau privirile

pentru a își zări casa

fără de care nu ar fi făcut

pace cu timpul. (20.10.2026)