Lumină.
Bolta albastră m-apasă,
Iarba-mi adoarme neliniștile,
Florile-mi zâmbesc prefăcute,
Crucile țipă la mine.
Trecutul dospește în mine
ca o boală.

Iar umbrele serii se cern peste mii
De tăceri îngropate sub reci mărturii,
Izvorăște din lut un descântec de ceară,
O vioară de praf ce în piept n-o să piară.

Se clatină cerul, se prăbușește încet,
Sunt ultimul viu, suflet de poet,
Iar timpul se scurge prin venele gliei,
Lăsând doar ecoul curat al veșniciei.

Și totuși, din noaptea ce greu mă devoră,
O rază rebelă se naște-n auroră,
Dincolo de zare, prin văluri de scrum,
Sufletul-pasăre renaște-acum.

Mă doare desprinderea, lutul mă cheamă,
Dar cerul mă spală de plâns și de teamă,
Prin veacuri de negură, dincolo de zări,
Se sting suferințe și vechi blestemări.

O poartă de stele se deschide-n taină,
Lăsând durerea ca pe-o veche haină,
Sunt sângerare, dar sunt și lumină ,
O lacrimă ce devine stea divină.