Răposata dragoste,
de Li Q.-Maria

Amintiri și ploi, o simfonie de dor
Cu fiecare strop se naște un vechi fior

Ca flacăra vie între noapte și gol

Mă risipesc ca un ecou,

Pierdută-n tăcerea nopții cu ochii spre cer

Sub lacrimi, surâd, dar sufletu-i frânt
Fără răspuns și fără cuvânt suspin...

Rătăcesc prin noaptea ce nu moare,

Dorul îmi aprinde un ultim fior,

Sub ploaia de amintiri,

Timpul se destramă-n vis

Unde mă poartă fără margini și zile pustii

În tăcerea nopții, pierdută într-un mister
Îți caut privirea printre stele de pe cer.
Acolo te caut, acolo unde-i tăcere,
Doar dorul mai arde, tăcută durere.
Acolo unde visele-și sting lumina,

Și timpul nu mai are chip,

Te caut printre stele, printre umbre,

Într-un „poate” nespus, într-un „dacă” risipit.

Ești tăcerea ce mă arde în prag de zori,

Ești iubirea ce-a murit… dar nu se teme.
Și dacă n-ai să mai revii vreodată,

Te port tăcută în gând,

Căci dragostea, deși e „răposată”,

Rămâne-n mine… și nu moare.