umblam prin mine ca printr-un muzeu plin de vechituri celebre. 

ici, o pană de păun; colo, o frunză de pelin pentru camuflarea dorinței. 

încercam să nu mă rătăcesc: lăsam câte-o dâră de cenușă  

ca să îmi amintesc unde se duce totul,  

câte una de lumină ca să nu uit de unde vine totul. 

pe o margine părăsită, un capăt de gând;  

pe alta, un fir pe care erau înșirate mărgele de sticlă  

sau, poate, cuvinte din aur învechit. 

mă apropiam de o luminiscență întârziată.  

(cine știe ce soare poate s-a stins fără de speranță?) 

posibil să fi venit drept scut pentru salvarea vechiturilor. 

nu știu, că nu mi-a zis nimic. 

drept e, n-am întrebat-o. 

se mai estompau contururile vechiturilor,  

poate și de la ceața  asta care se așază mereu peste lucruri. 

de-aia când nu mai știm de unde să-ncepem  

ne găsim scuza că totul e-n ceață,  

și soarele ăsta interior, de-al naibii, nu mai vrea să iasă. 

tii! – îmi zic, prietene, tu nu știi că ăsta s-a proțăpit în centru?  

mai ai de mers ceva prin ceață. până ajungi la el, 

 fă-ți inventarul vieții ăsteia luate cu-mprumut! 

păi, ce să zic?! doar știi și tu că, fermecat de luna lui Prier,  

mi-am zis că trebuie să ies din beznă prematur. 

și-am dat, ca prostu’, buzna către viață.

apoi, prin școli am colindat ani buni din viață, 

sperând că o să știu  mai mult ca boul școlit în cafenele de  Paris. 

iluzii! bou sau nu, am început să îi școlesc pe alții  

și, cum e vorba, doream ca ei să fie mai presus decât magistrul. 

unii-au sclipit, alții au tot rămas în stadiul de speranță,  

până speranțele au tot intrat în ceață. 

acum, ce să aștept? să vină pensia, să mai citesc o carte și, 

 când mă omoară blând talentul,  

să mai dresez furnici, sperând că vor ieși din roi  

și se vor înșira, disciplinate, pe hârtie. 

 

e bine-atât?