Gândul aleargă desculț,
ridică valuri aspre de pustiu șuierând absurd,
precum vântul ascuns dintr-o scoică.

Deșertul înghite pașii,
tălpile calcă pribeag rătăcite impar,
mimează solemn direcții absente.

Uscate, scânteile ard,
focul trădează cenușa din nori,
scutură umbre pictate diform.

Timpul curge abstract,
cheamă tăcerea în praf de amintire,
mătură orb semnând anonim.

E timpul să cad,
Să mă izbesc de trecut mușcând piatra dorului,
până când visul, privindu-mă în ochi, va fugi rușinat.
Și-atunci, eu însumi voi fi o amintire a nisipului,
uitat în clepsidra timpului tău.