Când vine suferința,
ea se întinde ca o pisică moale
și caldă
pe perna
și pielea ta.

Cu mâinile goale,
eterne mângâieri,
adresant:
Nicăieri.

Cântecele din vene
au afinitatea lor,
brăzdată de nenumite
tăceri
și nenumărate
regăsiri

cu lumea de dincolo
de dinapoia pleoapelor
strămoșilor,

din care n-au rămas
decât
trandafiri roz
și crini
de toamnă
în grădinița de flori de la poartă,
cu grilaj mic,
verde.

Suntem un fel de afini
neînrudiți cu ieri.

E un fel de familiaritate
mucedă,
suferința din noi,
o suferință de familie,

cu câteva familii neînrudite
în coadă,
ca un monstru prietenos,
un dragon vivace
arhicunoscut.

Se întâmplă o căldură ciudată
la peste 22.5 grade,
prea mult,
prea târziu,
mult, mult prea repede.

Ai vrea,
dar nu poți
să nu fugi.

Adio
sărutului de pe degete,
din curtea bisericii maramureșene
de lemn,
suspendat în amiază,
pierdut între noapte, uitare
și vis.

Adio tuturor toamnelor.

Ce-a mai rămas
nici nu știu.

Inutilitatea plângerii.
Grijile ne sunt amputate,
picioarele nu mai găsesc drumul.

Căderile
au uitat dragostea.

Suntem înmormântați
în certitudini.

Înainte și înapoi
de la poartă,
inspecția zilnică,
pulsul lumii de-afară,
îmbrățișarea,
întrebarea dacă mai suntem vii
și împreună

(și-n gând,
până în gând?

până când?)

nu știu.

— Zvera End