Antimemorii

Sunetul îmi bate trezirea,

nici nu mai știu de ce.

Pereții îmi sunt 4 limitări din lut.

De ce îi am, de ce?

Nici nu mai știu de ce nu-mi vine să mă lupt

Și nu știu de ce exist supraînălțat, când aș fi putut atât de bine să stau stabil, mai aproape de pământ sau de cer, cum sunt așezate toate, unele prea sus, altele prea jos.

Nu știu nici cum se numește nevoia stomacului sau nevoia gurii... Tot ce simt pleacă din piept, descentrat ușor în stânga, pulsând singură, acea ceva sau singurul acel ceva... Nu știu ce este. Poate se numește inimă, parcă așa se numea, sau zbucium.

Parcă toate celelalte sunt închise acolo, în zbucium, tot ce trece prin această neliniștită stângăcie umană.

Dar, între toate întrebările atât de drepte ce nu au răspuns, am una pentru care pot răspunde...

Știu cine îmi ești tu.