Seara îmi spăl gândurile
de praful vieții,
cu lumina veșniciei,
să văd cui i-au crescut
aripi de Luceafăr.

Dar ele se destramă
ca niște funigei,
și-atunci
adorm trist.

Dar în vis mă trezesc
cu un dor care
revine
ca un cal năzdrăvan
și mă poartă
printre stele.

Lăsând în materie o dâră de astre,
ne pierdem în mări de tăceri și de plâns,
când harfe de îngeri din bolțile albastre
scutură veghe peste somnul nestins.

Dar dincolo de porți de galaxii și mituri,
mă-ntorc pe pământ cu o mână de raze,
să cos din lumini prăbușite sfârșituri
și-n inimi rănite să picur oaze.

Rămân doar o șoaptă în noaptea deplină,
un ciob de oglindă ce cerul răsfrânge,
poet rătăcit între praf și lumină,
ce-și spală durerea cu stele și sânge.

Când ultima stea va cădea-n veșnicie
Și toate se sting în adâncuri de dor,
O mare de versuri, lumină târzie,
Va naște iubirea din propriu-mi zbor.