Azi-dimineață Cineva mi-a legat sub fereastră
un cal.
Nu prea mare, nici prea matur,
era un cal maur.
Necheza și privea un triciclet roșu-smart,
amândoi așteptând iluzoriu, cel mai probabil,
să se inventeze mișcarea, sau măcar un sens provizoriu.
Lumea părea o schiță neterminată încă de ieri,
când tractoare ceaușiste adunau ghiumurile de la porți.
Așa că am deschis geamul să văd ce se-ntâmplă.
​Eram ca în visul de azi-noapte, cu luna la tâmplă, sub cerul mov,
când laptele cald a țâșnit abătut în alcov.
O găleată de-a-ntregul a străpuns sticla groasă,
și alba licoare, oniric-spumoasă,
mulsă din sânul pământului orb,
ne spăla de-ntuneric, ne sătura pe prichici
iar mustățile albe deveneau licurici.

​Tricicletul din Viscri, de rodiu și ceață,
avea ghidon android și clopot de gheață,
iar calul cel straniu, cu bot catifelat,
îl privea ca pe-un templu abia ridicat.
​Și oamenii, Doamne, sătenii toți,
nevinovați, în somn, se lăsau duși de roți...
În epoca ludică-a primului gând,
unde Fântâna nu seacă, nu seacă nicicând!
Și Duhul nost, Duhul, nicări n-a plecat,
cât laptele Zidirii rămase curat!
​Ia calul din poartă și tricicletul din leat,
cât nu pieri fântâna, cât nu s-a-nserat,
să-i piardă și urma călărețul de-Acuma...
sus, în șaua prea mică, el e frate cu luna.

Și ne-adună încet, absent și mojic,
să nu ne trezească din starea de grație,
să lase iertații să mai doarmă un pic.

​Azi-dimineață, Lăptarul din Viscri
mi-a legat sub fereastră un cal
și-l auzii cum cânta oftând teologal;
„O, tricicletă roșie, o, triciclet android...
ce frumos ne ducem la vale!
Ce trist, ce frumos,
ne ducem în zid!”