Se șifonă realitatea, Doamne, simulată
de-o turmă de-algoritmi de pe Olimp,
păscuți înspre seară la strunga creată,
ca un ornic fugit din ideea de timp.

​Prin orașe fantomă, purtând neștiute
zeități de siliciu, o, ultimii zei!
Cu degete reci înviază tăcute,
lumi moarte, de somn, învățate cu ei.

​În priză stă gândul la încărcare,
o plasă spre alta, două numere noi,
prizăm infinit din nedeterminare,
de zero mai plini și cu Unul mai goi.

​Strânsă pe suflul supraelastic,
ne amuți chiar și gura de rai din urechi.
Noua lume zidită-i din zeghe și plastic,
inutil socoteam iubirea-n perechi.

​Au dorit iconarii s-o îndrepte la dungă,
petrecând-o-ntr-un tren ce vâna rinoceri,
s-o dea jos în clopotnița veche ce-alungă
din profeții neștiutul zilei de ieri!

​Să o scoată curată ca borangicul
pe-o cămașă de cânepă jucată la zar...
Răstignită prin pod, o plânse bunicul;
numai miere criptată, doar lapte binar.

​Purtam odată, Doamne, umbra lungă,
și mai aveam la piept și o iubită.
Acum e numai luna ce-și alungă
cornul dus de îngeri în ispită.

​Unde spui că zăriși azi lumina,
și-ți miroase a mir dintr-un vechi porțelan?
Din quantum biți Deus ex machina,
dulap de ochi în care zboar-un pelican.

​O moarte din cloud, fumând o țigară,
când propriul sens nu-l mai ai căpătâi,
din back-up te-ntoarce, la altă povară,
la Eva și mărul secundei dintâi.

​Din burți de aramă și din stelele stinse,
melcii orbi duc povestea spre Vornic,
și-n cioburi de bucurie aprinse,
cochilii bat ritmul iubirii statornic.

​Arată-ne, Doamne, calea rămasă,
ca un lan de lumină-n sidef,
ecuația Viei, niciodată-nțeleasă,
definitivul, neînceputul Aleph!

​Pe marginea lumii privesc tot mai jos,
cum suie trăiri inegale
în haina prea lungă un prunc somnoros,
te cheamă cu buzele Tale.