Splendorile verii cad secerate
Pe neliniști adânci, pe toamne-nserate,
Inima-n piept ca o frunză se zbate,
Țipă spre ceruri speranțe alungate.

Unde se duc speranțele uitate?
Și cine, oare, le va mai întoarce,
Când viața prin veacuri zbuciumate
Pe caierul vremii se toarce, se toarce?

Cadavrele frunzelor strânse, chircite,
Zac prin grădina cea tristă, adormite.
În jurul copacilor, tăcute, plecate,
Cu ploile toamnei, spre lumi neumblate,

Coborî-vor în taina adâncii rădăcini,
Să dea dezlegare la muguri divini.
Căci noaptea e doar o nuanță de seară
Un somn sub pecete de brumă și ceară,

Iar timpul, prin neguri, cu pași nevăzuți,
Aprinde în inimi luceferi tăcuți.
Din huma profundă și plină de taine,
Se-mbracă natura în iernatice haine,

Viața adoarme sub văluri de ger,
Dar visele-i cresc cu rădăcini către cer.
Iar când peste lume tăcerea se lasă,
Și iarna își cerne ninsoarea pe casă,

În miezul credinței, sub lespezi de nea,
O șoaptă de muguri începe-a cânta.
Și bate, și bate, prin somnul deplin,
O inimă verde, un clopot divin;

Din noapte se naște un cântec de viață,
Din lacrimi — lumină, din umbră — speranță.
Și tot ce se stinge se-ntoarce-n izvor,
Și tot ce adoarme se trezește-n dor;

Căci viața nu piere, ci-și schimbă veșmântul,
Iar primăveri nesfârșite îi poartă cuvântul.
Și-n tot ce renaște, sub cerul senin,
Iubirea preschimbă pământu-n divin.