pentru ea luam calea umbrelor, aproape îmi pierdeam
din aproape în aproape, sufletul
ajungeam victima sa, până la un punct
niciodată ultimul punct, niciodată înţeles pe deplin
mi-aş fi dorit să-ţi retragi cuvintele spuse, în trecut
umbre amare, adevărul tău ce îmi era străin
lucrurile rele pe care le-ai aruncat în cerul meu, ca un făcut
rănile, mă hotărâsem să plec greu din viaţa ta
aproape mă hotărâsem, dar ceva m-a oprit
ceva îmi şoptea cum lucrurile bune se întâmplă la termen
(odinioară nu-ţi plăcea, să-ţi amintesc atât de mult de cifra 9)
desigur că pare nefiresc pentru un bărbat
desigur te gândeşti, nenatural, cine o să ştie
cine o să ne crească pe noi, o dată cu amintirile, după ce le voi naşte
nimeni nu ştie suficient despre tripleţi
nimeni nu va şti dacă nu m-aş întoarce
dacă ţi-e îngăduit să te arăţi, să vorbeşti, să greşeşti
apoi să te vindeci, de una singură, în scorbura copacului cel preaînalt
de dorul meu şi de durerea în care m-ai înfăşurat
cum şi tu, dezbrăcată de invizibila pelerină
mirabilă ambiguitate
**