* 

încerci să iei distanță de tot ce mișcă-n  

jurul tău. tai frazele, de parcă ai  

tăia, cu ață, mămăliga, și nimic nu  

explodează, poate mai târziu – cine știe?! 

prea mare-i liniștea. și s-a făcut târziu în  

cuvinte. și-n tine. și-n picăturile astea  

căzute, rămase cu dorul de cerul părăsit,  

deși nu plouase prea mult, doar cât să te  

pierzi printre aluviuni sentimentale. acum,  

te cauți prin ele și nu te regăsești. sper că  

ești bine. trebuie să fii bine. fii  

rezonabil, ce naiba! întreabă și dincolo, poate  

o fi rămas ceva. știu, ai dreptate, cum să te  

recompui din resturi? ar fi ca și cum  

ai încerca să readuci la starea lichidă  

picătura evaporată. nu-i imposibil, dar  

picătura nu va fi aceeași. așa și  

sentimentul: revigorat, tot nu va fi același,  

deși, la fel ca și-altădată, poți să  

îți aranjezi în el mustața, chiar să te  

strâmbi la tine – de ce nu?! –, aș zice că  

dă bine. chiar este indicat. așa mai  

iei distanță și de tine, să nu te fure  

valul, s-ajungi și tu, în timp, aluviune.  

* 

cum aș mina propriu-ți discurs! măcar,  

acolo, un cuvânt  

să explodeze. încerc și-așa, tai frazele-n  

zigzag, de parcă  

așteptat aș fi cu mămăliga-n prag, în loc de  

pâine și sare,  

că doar poemul ăsta e și el o sărbătoare. 

ce zici? să  

mergem mai departe? n-ar fi prea  

mult să îl  

întindem ca pe o pomană, și-apoi,  

să vină ăia să ne  

ceară vamă? tu zici că nu  

e cazul,  

că pân-aici nu prea am zis nimic.  

posibil s-ai  

dreptate. știi, nu-i așa ușor s-apreciezi  

distanța,  

e măiestrie să găsești măsura.  

și-n plus,  

cum să te-auzi dacă așa departe ești de tine?  

aproximezi aiurea;  

bașca, mai strici mândrețe de poem,  

iar când te- 

apuci să tai din el, e  

deja rece.  

doar știi că-ți place mămăliga  

aburindă! 

* 

 – ce-ai zice frazele să le tăiem altfel? 

 – mai bine s-o tăiem,  lasă-l să doarmă,  

că poate mâine spune ce-a visat  

și terminăm. 

* 

(poemul, odihnit.) 

tot mă uitam la ăștia de mai sus.  

oare nu au habar ce-nseamnă să fii viu,  

că orice tăietură strașnic doare?  

auzi la ei: să-mi taie ca pe mămăligă frazele;  

apoi, să mi le-așeze în zigzag,  

de parcă ar dori să fiu  

experiment textualist din fașă eșuat!  

mă-ntind atât cât vrea liniștea mea  

și n-o să povestesc ce am visat.  

acum, mă-ndrept spre repetiții,  

spectacolul rămâne pe-altădat’.