Nu mai știu, toamnă-n aramă, cât ai plâns cu nostalgii,
Când frunzișu-n poala-ți udă a jelit nepământesc,
S-a înghesuit agonic, cu artroze, nevralgii,
Iar pădurea în frisoane cere un cojoc lumesc.

Nu mai știu nici când copacii te-au îmbrățișat pustii…
I-ai văzut cum mor în galben, în cromatic mozaic,
Ei știu c-o să pleci cu neguri și că nu o să mai vii
Și se pleacă-n tânguire… eu în versuri îi ridic.

Nu mai țin minte când vântul s-a iscat râvnind să-ți ia
Și o ultimă frunziță cu veșmântu-n trei culori,
Dar l-am apucat de brațe și creștea, și vâjâia…
Nu i-am dat drumul pân' chipul i-a prins spaimă și palori.

Efemerul dă spectacol într-o toamnă ce a fost,
Se duce pășind pe frunze… n-are casă, n-are rost...