Sacrul s-a retras în tăcere,
în cutele unor cuvinte nesupuse rostirii.
Nu e o absență curată,
ci o degradare lentă a sensului:
un Dumnezeu încremenit în sine,
ca o piatră care a uitat
că a fost vreodată munte.

Liturghia s-a redus la un spasm,
un simplu reflex al cărnii.
Sfinții nu mai au chipuri,
au devenit erori în structura timpului —
puncte de torsiune unde sângele se blochează
și refuză să mai traducă trupul în spirit.

Nu mai există iertare.
N-a mai rămas nicio instanță capabilă
să suporte greutatea
unei mărturisiri fără ecou.
Asistăm la această golire discretă a lumii:
pâinea reține doar densitatea făinii,
iar vinul e o arsură sterilă,
aciditate pură pe o limbă uscată.

Trăim în post-scriptumul unei revelații
pe care am ratat-o.
Genunchii nu se mai pleacă spre cer,
ci se îndoaie sub greutatea brută a materiei,
într-o cădere atât de banală
încât din ea a fost evacuată
până și măreția abisului.