Oare unde se duc lucrurile frumoase
atunci când nu mai au voie să se întâmple?
În ce încăpere a timpului se ascund
cuvintele nerostite,
privirile care au înțeles prea mult
și întâlnirile care n-au avut niciodată un nume?

Există oameni care își continuă viața
în încăperi diferite ale aceleiași lumi.
Își așază zilele lângă alte zile,
își împart diminețile cu alte prezențe,
iar undeva, într-un colț nevăzut al ființei,
păstrează o poveste
pe care realitatea n-a știut s-o primească.

Și ce straniu este sufletul omenesc:
poate locui într-o viață
și, totuși, să poarte în el ecoul alteia.
Poate rosti un nume în tăcere,
în timp ce răspunde altui nume.
Poate avea tot ce pare necesar
și să simtă că undeva
a rămas o ușă întredeschisă.

Dar poate că nu toate lucrurile
sunt făcute pentru a deveni realitate.
Unele există numai în posibilitatea lor,
precum stelele a căror lumină
ajunge la noi după ce ele au încetat să mai fie
așa cum le-am cunoscut.

M-am întrebat adesea
dacă ceea ce nu se împlinește
este cu adevărat pierdut
sau dacă tocmai neîmplinirea
îi oferă o formă de eternitate.

Căci oamenii uită chipuri,
anotimpuri, adrese și drumuri,
dar uneori nu pot uita
felul în care au fost priviți
de cineva care, în cele din urmă,
a rămas în afara poveștii lor.

Poate că aceasta este anatomia lucrurilor care nu dispar:
nu au trup, dar ocupă spațiu;
nu au glas, dar continuă să vorbească;
nu au viitor, dar refuză să devină trecut.

Iar dacă mă întrebi unde se duc toate acestea,
nu cred că pleacă undeva.

Poate că rămân în oameni,
așa cum rămâne marea în scoică
mult după ce țărmul a uitat valul.

Și poate că cea mai ciudată formă a existenței
nu este să pierzi ceva ce ai avut,
ci să porți în tine, ani întregi,
ceva ce n-ai avut niciodată.