Te-nchipui înălțându-te pe-o creastă
Și-nconjurată de tăria albastră;
Toată noaptea luminată de stele,
Casa visurilor mele.

Te văd albind și pe un țărm de mare,
Scăldată-n lumină și-n raze de soare,
Bătută de valuri fremătătoare,
Casă ce n-ai asemănare.

Trăiesc într-un apartament lipsit de soare,
Doar visul fulgeră în depărtare.
Și viața-mi trece între aceleași vechi hotare,
Casă a sufletului fără alinare.

Pășesc tăcut în Casa din Suflet, curată,
De ziduri de dor și de umbre-nconjurată,
Acolo, unde timpul se pierde ușor,
Și inima-și plânge uitatul ei dor.

Iar Casa Gândurilor se sfărâmă-n tăcere,
Și păsări fără de cuib se avântă-n durere;
Se pierd printre umbre, cu zborul lor greu,
Dar n-au stins lumina din sufletul meu.

Căci din ruine un vis se ridică,
Și-n inima frântă speranța se-aprinde;
Când noaptea își cerne tăcerea-n zare,
Un fir de lumină răsare-n depărtare.

Dar va-nflori o casă-n zarea senină,
Cu temelii de dor și-acoperiș de lumină,
Și-n pragul ei, când zorii vor răsări din greu,
Va locui speranța — și voi fi iarăși eu.