Ciocănesc și eu cu
gândurile
în miezul Lumii
și ascult răsunetele.
Ele se prefac în
vise.
Fiecare om are visele
lui,
nu mai are nevoie
de ale mele.
Mă minunez de
arta cu care alții
au interpretat
răsunetele,
deși parcă
n-au aflat mai mult
decât oricare,
din tainele ce ard
în miezul lumii.
Așa trecem amândoi prin viață,
Purtând în piept același dor,
Când marile tăceri ne prind în gheață
Și timpul ne destramă-n zbor.

Dar nu ești singur în suspine,
Căci geamăn mi-ești în ce te doare,
Aceeași rană e și-n mine,
Dar și o rază de salvare.

Rămâi în visul meu, o, frate,
Tu, cititorul meu de dor,
Să luminăm din miazănoapte
Tristețea lumilor ce mor.

Iar când pe cer și stelele s-or stinge,
Și timpul va cădea, învins de dor,
Aceeași veșnicie ne va atinge,
Luminați de-un singur viitor.

Și-n golul ars, când Domnul va tăcea,
iar noaptea se va stinge-n veșnicie,
din lacrima ce-n noi va sângera
va renaște-un Dumnezeu —
al celor ce-au citit cu duioșie.