Și zeii atotputernici au murit,
Doar sufletul meu, singur, prizărit,
Ar vrea cu viața stelelor să se măsoare;
Să ajungă mai bătrân ca munții
Sau zbuciumata mare.

Tresare când o frunză se desprinde,
Planând nehotărâtă spre pământ,
Și se-ntristează când îi spui că-i trecător,
Ca un vânt.

Și curge timpul ca un râu de umbre
Prin vechea matcă, învăluită-n fum,
Lăsând în urmă amintiri mai sumbre
Și pași pierduți pe nevăzutul drum.

O, bate ceasul clipei care vine,
Ecou etern de harpe peste zare,
Mă pierd în noapte și mă nasc în tine,
Lumină vie din altare de uitare.

Se sting pe ceruri sfintele altare
Și-n pieptul meu se-așterne iar tăcerea,
Sunt doar o undă-n marea creatoare,
Un ciob de timp ce-și caută-nvierea.

Dar din cenușa zeilor apuși
Răsare-o stea ce nu va ști să moară,
Deschide porți cerești pentru cei duși,
Și-n suflet veșnicia se coboară.

Iar ciobul meu de-ntuneric și de gheață
Va deveni un astru orbitor,
Căci unda mea se va trezi la viață,
În marea fără margini, spre izvor.

Și voi străbate veșnicia-n zbor,
Dincolo de uitare și de lume,
Căci sufletul nu moare, ci-i izvor
De Flacăra Speranței ce n-apune.