Se cerne pe pământuri un lințoliu de mătase,
Când din potire albe cad fulgi peste case,
Oprește-te, secundă, în clepsidra de cristal,
Să ningă peste suflet un veșnic, hipnotic val.

Cade zăpada, potop de argint,
Peste iubirea pierdută-ntr-o seară
Fulgii se-aștern peste dorul din gând,
Iar inima mea te mai cheamă afară.

Lampa mai tremură-n geamul uitării,
Umbra ta trece și piere-n ninsoare,
Și-n fiecare suspin al înserării
Aud iubirea chemându-mă-n zare.

Odinioară eram suflete pereche,
Cu cerul întreg în privirea senină,
Tu-mi șopteai o taină adâncă și veche,
Eu îți juram o iubire divină.

Trec heruvimi de gheață prin troiene călătoare,
Să-ngroape sub tăcere trecutul care doare,
Iar fulgii zboară ca fluturi dintr-un cer apocaliptic,
Purtând în pântecul de nea un tainic blestem biblic.


Acum doar vântul îți poartă chemarea,
Prin ramuri de gheață, peste-albul târziu,
Și-n suflet se stinge încet lumânarea,
Dar dorul de tine rămâne încă viu.

Ninge, ninge, sufletul meu,
Ninge cu dorul iubirii mereu,
Ninge peste tot ce-am iubit,
Peste un vis ce nu s-a-mplinit.

Ninge, ninge, tu nu mai vii,
Noaptea mă pierde în albe pustii,
Și-n urma ta, iubirea mea,
Ninge cu lacrimi peste nea.

Dar din adâncul tăcerii de gheață,
Un fir de lumină tresare ușor,
Și parcă iubirea se-ntoarce la viață,
Ca primăvara ce naște un dor.

Iarna se stinge, iar noaptea apune,
Fulgii se pierd într-un cer luminos,
Și poate iubirea, cândva, ne va spune
Că niciun sfârșit nu-i atât de frumos.

Când va tăcea și crivățul sub bolți de porțelan,
Și timpul va adormi sub cerul diafan,
Din pântecul zăpezii, când zorii vor veni,
Va răsări iubirea și-n noi va înflori.

Și-atunci, peste albul rămas fără hotare,
Va răsări în suflet un soare din ninsoare;
Iar ceea ce-a fost pierdut în noaptea de argint,
Va înflori din nou, sub cerul nesfârșit.