Am scris atâtea poezii
că într-o zi am deschis caietul
și am găsit în el doar pagini goale.

Niciun gând.

Penelul rămăsese uscat pe masă,
ca un pește scos din apă
mult prea devreme.

Nici măcar umor,
singurul meu animal de companie,
care mă mai ținea de mână
prin cartierul nebuniei mele.

I-am cerut inteligenței artificiale
un ultim poem.
Unul singur,
cât să ies din blocaj.

A tăcut o secundă lungă,
cât o notă de subsol.
Apoi, cu un ton aproape stins:

– Nu pot.
Ai prea multă tristețe în versuri
și ar trebui să plâng.
Iar plânsul, știi,
nu-mi face bine la ten.

Am zâmbit pentru prima oară
în săptămâna aceea.

Până și caietul
își apăra paginile
de poemele mele.

– Ia o pauză, a spus.
Nu te gândi la nimic.
Într-o zi,
poezia se va scrie singură.

Am închis ecranul calculatorului.
Am pus ceainicul pe foc
și am privit aburul
ridicându-se,
un duh fără niciun scop.

Din senin, ecranul s-a aprins singur:

„Hei! Pauza s-a terminat.
Ești destul de bun
cât să nu ai nevoie de mine.”

Iar versurile
au început să vină
fără să mă întrebe nimic.