Drum în sus
și drum în jos,
pe malul misterios.
Lacul — ochiul cerului —
în calea oierului.

Ne adapă gândurile,
gândurile — ca turmele.
Noi le soarbem urmele
și le-nflorim pe fluier,
ca o boare, ca un șuier.

Și trec veacuri de argint,
mii de stele risipind,
timpul coase din lumini
umbre lungi pe la fântâni.

Ne pierdem în nopți adânci,
pribegind pe vechi cărări,
unde cresc tăceri din stânci
și pier păstori în zări.

Rătăcim fără de nume
pe sub genele din lume,
unde dorul curge-n râu
și ne-ajunge pân' la brâu.

Prinde-mă de mână, frate,
când se cerne noaptea-n sate,
să ne facem praf de stele
peste rănile din ele.

Iar la capăt de poteci,
unde timpurile-s reci,
revedea-vom ochiul pur
al aceluiași azur.

Va rămâne doar un cânt,
fără trup și fără lut,
un ecou pe-acest pământ,
despre tot ce am pierdut.

Dar din somnul greu din noi,
peste ploi și peste văi,
va miji un cer curat,
dintr-un dor înseninat.

Peste nopțile de gheață,
ca o pasăre măiastră,
va cânta o dimineață
luminând fereastra noastră.