– Pentru că se face tot mai întuneric,
mai noapte,
fug pe ulițele de vis ale copilăriei.
– La lumina unei lămpi,
copiez cântecele de stea.
– Aș vrea să anunț o nouă naștere,
poate nașterea mea,
dar nu se poate așa ceva.
– Nici Mesia nu se naște a
doua oară.
– Cei de lângă mine se vaită
că am lacrimi în glas.
Și colind pe la ferestre înghețate de-amintire,
Unde timpul doarme-n sobă, prins în jar și-n tăinuire.
Bat cu pumnul meu de umbră în obloanele de gheață,
Să-mi deschidă mama ușa, să-mi dea iarăși suflu-n viață.


Dar în casa copilăriei nu mai arde nicio pară,
Doar ninsoarea din oglindă îmi aduce iarna-afară,
Iar steaua de hârtie, ruptă-n colțuri de ninsoare,
Îmi îngheață-n palma goală ca o ultimă-ntrebare.

Cine-aude azi colindul unui suflet rătăcit,
Care caută-n nămeții vieții tot ce a iubit
Și își poartă-n piept lumina ca pe-o rană ce nu doare,
Când din cerul fără îngeri cade ultima ninsoare?

Nu mai cer a doua viață, nici minuni din altă lume,
Vreau doar gerul să-mi păstreze glasul viu, fără de nume,
Ca atunci când steaua-mi cade, stinsă-n noaptea cea mai grea,
Să rămână-n urma lumii doar un cântec… și o stea.

Dar din lacrima fierbinte ce-mi topește-n palmă gheața,
Se aprinde iar scânteia ce mi-a luminat cândva viața,
Căci sub bolta de-ntuneric, dincolo de nori și vânt,
Orice suflet care cântă naște-un cer pe-acest pământ.

Și-nțeleg acum, prin noapte, când lumina prinde glas,
Că nu-i capăt de cărare, ci un nou și sfânt popas,
Iar în palma mea deschisă, dincolo de ger și nea,
Steaua ruptă de hârtie bate-n piept ca inima mea.