Sunt dascăl de stihuri și povești
Și le tâlcuiesc, să le iubești.
De-o viață-ntreagă predau știința,
Ca să-nțelegem rostul și ființa.

Sunt obosit să-ncerc tot în zadar,
Să fac din pelin dulce nectar,
Să fac din salcie un falnic pom
Și dintr-un neom să plămădesc un om.

Munca mea nu-mi aduce firfiric
Și într-o viață n-am făcut nimic.
Poate să fi tâmpit vreun om deștept,
Iar prostul n-am putut să îl îndrept.

Dar, când se lasă seara peste ani
Și timpul se scurge printre bolovani,
Îmi simt în piept cum crește, fără nume,
Tot ce-am sădit tăcut în altă lume.

Am ars încet, ca o făclie-n vânt,
Să dau scânteie unui stins cuvânt
Și, dacă-n ochii unui singur om
A înflorit din salcie un pom,

Atunci nici truda nu mi-a fost în van,
Nici firfiricul strâns din an în an;
Căci eu mă sting, dar din cenușa grea
Rămâne-n veac aprinsă urma mea.

Când voi pleca, se vor aprinde-n zare
Atâtea stele câte suflete-am cuprins,
Căci n-am să fiu uitat cât timp sub soare
Va arde-un gând din focul meu nestins.