din când în când prezenți în propria viață
mai credem că-i de-ajuns urzeala întreruptă
să țină-ntreagă pânza –
suntem o anti-Penelopă
tocindu-și acul timpului
(împrumutat)
de dragul câtorva zorzoane cu sclipici

tot imaturi, șovăitori
trecând printre războaie ca prin nori
ne mângâiem cu râsul lui Cioran
și așteptăm un mâine nou
să se ivească-așa
din gol

toți oamenii – o știm – sunt muritori
zice premisa unui silogism străvechi
și de aceea poate măștile se nasc
pentru a înșela apartenența
la neamul celor care mor.
iar între timp îi dăm golemului
și inimă și viață,
lăsându-ne în loc
un mort.