Vântul șuieră peste zăpezi în vară,
apele sunt mai mari decât aseară,
poduri cad, copacii nu au ramuri,
e vijelie, casele nu mai au geamuri,
averile se sfâșie într-un tumult,
doi ochi ascunși mă roagă să-i ascult.

Chiar marea blândă devine inamic,
sunt atâtea că nu mai este nimic,
plâng florile, izvoarele sunt râuri,
pe ape vin trei pui pe două scânduri,
un acoperiș în vale o să ajungă,
clopotul cântă din lovituri în dungă.

Cuvinte alese latră fără adaos,
rimele se bâlbâie într-un haos,
prin amalgamul de nori neobosiți,
unde de minute suntem părăsiți.

Din ochii triști mai cerem o secundă,
să revedem o copilărie plăpândă,
vin uragane și viscole cam neplăcute
peste noianul de păcate nerecunoscute.