SONETUL I

Frumoasele făpturi le vrem sporite
Să n-aibă floarea frumuseții moarte ;
Cînd vor pieri, cu vremea, ofilite,
Urmașul firav chipul lor să-l poarte.

Tu, însă, robul strălucirii tale,
Ca să-ți hrănești lumina, arzi mereu ;
Înfometînd îmbelșugata-ți cale
Ajungi vrășmașul dulcelui tău eu.

Tu, astăzi lumii fragedă cunună
Și unic sol al mîndrei primăveri,
Îngropi în proprii muguri voia-ți bună
Și-ți irosești, zgîrcindu-te, averi.

Îndură-te ! Nu mistui prin tine
Sau prin mormînt, ce lumii se cuvine !