Încă puțin și voi intra în noapte.
Încă puțin și noaptea va intra în mine.
Și întunericul va intra în mine
ca un hoț printre odoare de preț,
neștiind pe ce să pună, mai întâi, stăpânire…
Prima ispită va fi femeia, desigur, femeia
pe care o poți afla peste tot prin ungherele mele…
Căci despre ea este vorba prin ungherele mele.
Despre femeia care mă apără de neguri! Despre femeia
care își povestește peste tot surâsul și mâinile…
Care se tăvălește cu lumina în fiecare dimineață,
care face dragoste cu clinchetul zăpăcitelor vrăbii…
Despre femeia care întocmai așa se apără de întuneric
și îl pune pe fugă, cât este ziua de lungă…

Întunericul intră la mine ca un hoț,
neștiind pe ce să pună, mai întâi, stăpânire.
În afară de ea, de flacăra care îmi aleargă prin vene,
de copilăria aceasta cu cireșe la urechi,
tot ce mai poate găsi el la mine
sunt câteva fulgere bine închise în norul lor:
poemele singurătății. Drumul spre piramide!
Eu sunt în slujba Domnului, vezi,
întunericul nu mă poate atinge!
Eu înfloresc cireșul, dau glas zăpăcitelor vrăbii.
Fac totul ca să n-o ia lumea la vale,
să nu se ducă totul de râpă.
Eu sunt în slujba Domnului! A Domnului
care mi-a promis solemn că se va întoarce la mine.
Da, după femeia în flăcări și poemele care îmi aleargă
prin vene, întâlnirea cu Domnul este singurul lucru
ce mi-a rămas de făcut. Întâlnirea cu nevăzutul!
Dacă nu cumva tocmai Domnul se strecoară în sufletul meu
sub chipul de nepătruns al întunericului…
Dacă nu cumva tocmai El mă pune la încercare,
îmi ispitește femeia și gândul,
îmbrăcat în negru, de sus și până jos…

Încă puțin și voi intra în noapte.
Încă puțin și noaptea va intra în mine.