Ce-ți veni să-mi dăruiești mie
negura asta de împrumut (?)
ca un șarpe aducător de țărână,
ca o mână purtând furca.

Pentru asta?
Păi nu trebuia să-mi
leg gleznele cu șalul improvizat.
Nu ți-am spus?
Îmi e frică de câmpii,
prea mult orizont de înghesuit
pe retină.

Cum?
Da, ar fi o idee.
Dacă îmi leg negura la ochi
o să fie mai ușor de gestionat
(cum cine? orizontul, doar nu darul).

Hai că te iubesc,
fugi de-mi adu’ un
castron de brânză dulce
și-un pluton de execuție.