Niște lucruri


M-apropiam de moarte, pândindu-o de mai departe,
vedeam atât de liber gesturile ei, cu care ordonează atent
prea cinstita noastră lume.
la un moment dat, se va plictisi de jocul meu și, în sfârșit,
voi fi abordat bărbătește. mi-am zis să mă așez într-o parte,
să-ți fac loc să te ivești dintre noi,
să fii momeala mea pentru viața veșnică…
linia pe care eram, nu știu cum s-a făcut,
dar m-a înconjurat dintr-o dată, făcându-se spirală argintie,
așa încât puteam să o parcurg mai repede, în forță chiar,
ajutându-mă de o libertate prea mare.
am spus atunci că o parte din suflet ar fi bine să rămână afară,
dacă s-ar fi putut. să ai și tu loc,
să te poți adăposti de ploile acestea acide și repezi,
de după poluarea cu timp. ai putea să te rotești cumva,
să nu mi se mai vadă, de afară, inima?
nu de alta, dar mai stau, din când în când, cu bărbia în piept
și mă apucă frica de lumină.
am apucat să îți arăt o țâră lumea, așa cum dintr-un pridvor
arăți unui copil, într-o dimineață, starea vremii, păsările,
vârfurile pomilor și ce o mai fi,
când tot peisajul miroase a pământ, a muncă și a vârste.
tu nu prea stăteai locului, adică nu stăteai în vorbele mele.
umerii tăi mă jenau puțin în piept, ca un pomișor străin,
care se înalță, jenând imaginea unui câmp pustiu. fumeg cu vorbe, drept, precum o casă în iarnă, așa cum fumegă planeta,
cu păreri despre timp. fumeg ca o casă între două dealuri,
tăind noaptea pe obraz cu fumul fierbinte și alb.