să îți aduc aminte iarăși de iarnă?
de mirosul ei, de culoarea ei, de tăcerile ei înspăimântătoare
să spun că-i nebunie și-un urlet
un groaznic urlet se revarsă în
noaptea albă, în tăcerea neagră
de foame strigă sau de disperare
un fulg ușor nu-i alinare când
hibernăm adânc
când morții plâng și soarele nătâng
ne uită.
Ah! Unde e abisul, unde ne e iubirea, durerea, cerșitul?
Prin ce nămeți își odihnesc hoiturile
Vechii oameni de zăpadă
Ce albituri de oase se înalță din zăpadă
Ce carcase de cai morți zăbrelesc zarea?
Un câine.
Spre ce iudaice colțuri mă-ndrept
În astă iarnă?
Ce deșirat arlechin
Îmi va alinta fruntea, cu mâna-i vlăguită
Ce înghețate mațe de cârpă vor adăsta
Foamea câinelui
Cosmin prostul fuge
Și nu-l alerg din principiu.
Știu că se va întoarce vlăguit
Mimând iertare, și-i voi scutura albul așternut pe păru-i
Și-l voi aduce în casă
Îi voi da demâncare
Îl voi culca lângă mine în pat
Și-l voi purta mereu ca umbră
Până o voi pierde.
Voi crește lângă mine un alt Cosmin
Îl voi învăța să citească.
Să scrie, să înjure, să se joace, să urască,
Să plângă, să iubească, să râdă, să iubească iar
Să fie orb, și surd, și șchiop
Retard și vagabond.
Să plângă iar, să privească drept
Să mintă lung și des
Să moară zilnic fără să renască
Să piardă bani, prieteni, iubite,
Norocul să–l ocolească
Să blesteme, să cerșească, și beat
Să se întoarcă acasă.

O să îl cresc „să mai urască puțin pe-aici
Prin lume”