codrule, codruțule,
de n-aș ști pe cine plângi, drăguțule,
n-aș fi ori eu român pe astă lume,
ori tu nu te-ai mândri cu al tău nume.

copacii mai bătrâni de frig și sărăcie
sub lună-ți leșină știrbând o veșnicie,
și anii li se-ntind bogați în flacără,
iar lacrimi încă fragede le curg prin rană.

nici plânsul azi nu îți mai este cântec…
pe frunte cioturi ți se strâng și se îngroapă-n pântec,
ochii luminoși și netezi îți zvârli până în drum…
și-n vârfuri frunzele-și apleacă spatele în fum.

copii-ți mor de tineri sub topor,
iar tu încet te-ndoi și plângi pentr-un popor.
noi stăm pe sobă și ne-ntindem cucu’…
și tot – îl criticăm pe Eminescu.

13-14martie,2002.En.