Mijește zâmbetul printre nori,
După un întuneric dens și plin. Câteodată.

Nimic pare din ce în ce mai mare. Câteodată.
Lasoul fericirii l-am pierdut de mult,
tot canalul de iluzii
se mătură pe străzi
cu sângele laurilor mei,
tăciuni de argint. Atunci.

Trec mai departe când
Nu mă doare nimic,
decât supremul
la care nu ajung
și îmi râde în față
gălăgios ca un copil,
Mă trage de coaste, de rugină, de dor,
Mă trage tare să mai deschid un sens
al cuvântului eu,

Dar trec mai departe să exist cu un singur eu,
Cu mine.
Nu exist altfel fără tine…