turnuri înalte clădite prost.
femei vesele rezemate de turnuri.
de câteva ore e noapte, de câteva nopți e frig.
funii albe șerpuiesc pe străzi legându-se de câte-un trecător.

cineva strămută plăcerile pe altă stradă
unde ești operat de apendicită solară
deși credeai că ți-au extirpat-o demult.
și ce întuneric începe să ți se facă pe dinăuntru!
înglodat în întunecimi
ca rinocerul în glodul întunecatei-sub-soare-Africi
nu mai poți desluși pe fața de masă la cina de taină locul iluminat.

te gândești să îmbătrânești de urgență,
să-ți aduni zilele într-un pahar și să-l dai peste cap,
precum unii adună mocirla într-un poem și îl dau la tipar.
dar încă nu e sfârșitul!
zile și nopți atât de singur și deodată descoperi crucit
urme de pași prin Chișinău.

și vezi cum se desprinde și cade lutul din om
cum se răsucește oul în pajură
abătând-o din fulgerătoru-i picaj pe lângă inima șoricelului.
flori de gheață pe retina ochiului.
sai și strigi mumifiat de frig cu glasul pieirii în tine
cu zăpada suflată adânc în orbite
sai și strigi și cauți pe deasupra capetelor tuturora
să-l vezi pe Hristos
dar capetele se alungesc, devin tot mai mari -
într-adevăr, ascund ceva după ele! -
în timp ce fața de masă părăsește brusc cina de taină
și se ia după vântul pustiei,
se ia după vântul pustiei și neapărat o să-l prindă,
o să-l ajungă din urmă-n pustiu...
ah, îngropate de vii amintirile morților!